Cu ochii pe Codul Civil actual și cu gândul la vechiul Cod al Familiei. Greșita interpretare și aplicare a art. 530 Cod Civil în practica judiciară și doctrina actuale

Curierul judiciarReglementarea actuală a modalităților de executare a obligației de întreținere reprezintă o mică revoluție în materia acestei instituții de drept civil, raportat la vechea reglementare găzduită de Codul Familiei și abrogată din 1 octombrie 2011. O revoluție încă neobservată de nu puțini autori și practicieni.

1. Cadrul normativ al modalităților de executare a obligației de întreținere. Prezent și trecut

Până la intrarea în vigoare a actualului cod civil, modalitatea de executare a obligației de întreținere era reglementată de art. 93 din Codul familiei, în prezent abrogat prin art. 230, lit. m), din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. Art. 93 din Codul familiei avea următorul conținut:

Obligația de întreținere se execută în natură sau prin plata unei pensii în bani.
Instanța judecătorească va stabili felul și modalitățile executării, ținând seama de împrejurări.

Din 1 octombrie 2011, odată cu intrarea în vigoare a actualului cod civil, modalitatea de executare a obligației de întreținere este reglementată de art. 530 din acest act normativ. Art. 530 este plasat în curprinsul Codului civil în Cartea a II-a – Despre familie -, Titlul V – Obligația de întreținere, Capitolul IV – Stabilirea și executarea obligației de întreținere, și are următorul conținut:

Modalitățile de executare

(1) Obligația de întreținere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului și, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire profesională.

(2) Dacă obligația de întreținere nu se execută de bunăvoie, în natură, instanța de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreținere, stabilită în bani.

(3) Pensia de întreținere se poate stabili sub forma unei sume fixe sau într-o cotă procentuală din venitul net lunar al celui care datorează întreținere. Dispozițiile art. 529 alin. (2) și (3) rămân aplicabile.

2. Diferențele esențiale dintre reglementarea abrogată și reglementarea actuală

Potrivit doctrinei de teoria generală a dreptului, clasificarea normelor juridice cunoaște 3 categorii: categoria onerativă, cea prohibitivă și cea permisivă. Normele onerative „sunt acele norme juridice care obligă subiectul să săvârșească o anumită acțiune” [1]. În opoziție, normele permisive „lasă la aprecierea subiectului alegerea unei conduite” [2]. În speță, este evident că reglementarea din art. 530, al. 1, C. civ., este imperativă: „Obligația de întreținere se execută în natură […]„. Nu mai puțin imperativ este și al. 2 din același text legal: „Dacă obligația de întreținere nu se execută de bunăvoie, în natură, instanța de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreținere […]„. În niciuna dintre cele două ipoteze prevăzute de cele două alineate citate destinatarul normei nu are de ales între două sau mai multe opțiuni. În prima ipoteză, obligația „se execută” în forma unică arătată de legiuitor. În a doua ipoteză, care are caracter subsidiar în raport cu prima, instanța „dispune executarea” în echivalent. În reglementarea abrogată din Codul familiei lucrurile stăteau radical diferit. Destinatarul normei, în speță instanța de judecată, avea de ales, „ținând seama de împrejurări„, între executarea în natură și executarea în echivalent. Prin conjuncția „sau„, art. 93 din Codul Familiei oferea instanței de judecată două opțiuni – executarea „în natură sau prin plata unei pensii în bani” – norma în discuție fiind, evident, permisivă. În concluzie, dacă în sistemul Codului familiei se putea alege între executarea în natură și executarea în echivalent bănesc (cu o preferință în procent covârșitor, în practica instanțelor, pentru a doua variantă), în sistemul Codului civil actual acest drept de opțiune nu mai există. Instanța poate dispune executarea obligației de întreținere direct în bani numai cu prețul nesocotirii al. 1 și al. 2 din art. 530. Primul alineat s-ar încălca prin ignorarea normei imperative conținute, iar al doilea alineat s-ar încălca prin ignorarea condiționalului „Dacă” aflat în deschiderea normei, și. implicit, prin încălcarea voinței legiuitorului, care a dispus această modalitate de executare numai cu condiția explicită și expres enunțată a nerespectării de către debitor a obligației sale de executare în natură. Din păcate, există la ora actuală texte de doctrină și de hotărâri judecătorești care vădesc neobservarea schimbărilor importante aduse de legiuitor în această materie.

3. Poziția doctrinei actuale în materia modalităților de executare a obligației de întreținere

Reproșul major care poate fi adus adus majorității textelor de doctrină actuală în această chestiune este acela că nu subliniază în niciun fel schimbarea radicală adusă de legiuitor prin art. 530 C.civ., față de reglementarea abrogatului art. 93 din Codul familiei. Când abordează această problemă, majoritatea textelor amintite încep prin a reproduce conținutul art. 530 și continuă cu considerații care nu doar că nu pun suficient în lumină schimbarea importantă de optică a legislatorului, dar preiau și din vechi considerații valabile în sistemul Codului familiei, generând confuzie. Cu privire la aceste confuzii, sunt de remarcat următoarele.

3.1. Vechile aprecieri privind dreptul de opțiune al instanței nu mai au temei juridic

Potrivit unei poziții de doctrină [3], executarea în natură „uneori este singura indicată, ca în cazul copiilor de vârstă fragedă„, în timp ce executarea în echivalent ar fi „singura indicată în împrejurări ca cele de animozitate sau de depărtare dintre creditor și debitor„. Mai mult, autorii susțin că „potrivit art. 530, al. 2, stabilirea felului întreținerii se face de către instanța de tutelă, ținând seama de împrejurări„. Amprenta Codului familiei este evidentă în aceste rânduri. Practic, aceste considerații își au baza într-un temei juridic abrogat. Pentru argumentele deja prezentate supra, dreptul de opțiune al instanței nu mai există în sistemul art. 530 C.civ. Potrivit primului alineat al acestui articol, ea trebuie să dispună executarea obligației de întreținere în natură. Potrivit celui de-al doilea alineat, ea trebuie să dispună executarea în echivalent, dacă cea în natură s-a dovedit că nu a fost respectată. Marca abrogatului Cod al familiei este atât de puternică în textul analizat, încât a generat chiar și o interpretare a art. 530, al. 2, C.civ., cu cuvintele din art. 93, C.fam. După cum se observă în ultimul citat menționat, se consideră că instanța va stabili felul întreținerii „ținând seama de împrejurări„. Dar expresia „ținând seama de împrejurări” este preluată ad litteram din al. 2 al art. 93, C.fam. Or, în timp ce art. 93 C.fam. oferea instanței un drept de opțiune „ținând seama de împrejurări”, al. 2 din art. 530 C.civ. nu mai oferă nicidecum acest drept de opțiune. Dacă obligația nu este executată în natură, se spune în text, atunci instanța va dispune executarea în echivalent. Instanța nu mai este ținută, în acest caz, de „împrejurări”, ci de probe, și nu mai are de ales decât o singură soluție, în baza probelor: stabilirea unei pensii de întreținere. A interpreta art. 530 C.civ. în sensul și cu termenii din art. 93, C.fam., este generator de confuzie.

Într-o altă poziție de doctrină [4] se arată că „Executarea în natură […] poate fi determinată fie de situația creditorului obligației, cum este cazul copilului de vârstă fragedă, […] fie de posibilitățile debitorului obligației, de pildă, în cazul țăranilor cu gospodării individuale care obțin de aici produsele necesare traiului zilnic”. În sistemul Codului familiei, aceste observații ar fi fost adevărate. În sistemul noului Cod civil, ele sunt contrazise de art. 530. Vârsta fragedă a creditorului și ocupația agricolă a debitorului nu nasc un drept mai puternic la executarea în natură a obligației de întreținere decât vârsta pubertății creditorului sau meseria de instructor auto a debitorului. Executarea în natură nu „poate fi determinată„, ci este imperativ determinată de al. 1 din art. 530 C.civ. pentru orice categorie de subiecte de drept, atât dintre creditori, cât și dintre debitori.

În fine, un alt autor [5] afirmă că, în ipoteza unei soluții de găzduire neegalitară a copilului la părinții divorțați, „indubitabil, părintele separat de copil trebuie obligat – pe lângă contribuția sa în natură pe care o prestează bunăoară pe perioada găzduirii copilului – și la vărsarea unei sume de bani pe seama acestuia„. Din nou, o concluzie la care dispozițiile imperative ale art. 530 C.civ. nu pot conduce, decât cu prețul nesocotirii a însuși art. 530.

3.2. Unele imprecizii terminologice, față în față cu precizia exprimării din art. 530-533 Cod civil. Relevanța practică a preciziei utilizării termenilor în cauză

Sistemul stabilirii și executării obligației de întreținere, reglementat de Capitolul IV din Titlul referitor la obligația de întreținere, operează cu două noțiuni fundamentale: obligația de întreținere executabilă în natură și obligația de întreținere executabilă în bani. Suma de bani prin care se concretizează executarea în echivalent este denumită de legiuitor, prin art. 530, al. 2, C.civ., „pensie de întreținere„. Prin urmare, în sistemul Codului civil actual, reglementarea pensiei de întreținere nu se confundă nici de către legiuitor, și nu trebuie confundată nici de către doctrinari și practicieni, cu reglementarea obligației de întreținere executabile în natură. Articolele succesive 530, 531, 532 și 533, C.civ., reglementează în mod distinct unele aspecte ale regimului juridic al pensiei de întreținere, regim care nu se suprapune în totalitate cu regimul juridic al obligației de întreținere executabile în natură. Avem în vedere două aspecte. Întâi, trebuie observat că art. 530, al. 2, naște un drept distinct la acțiune privind pretenția înlocuirii obligației de întreținere în natură cu o obligație de întreținere în echivalent bănesc. Acest drept la acțiune se poate concretiza, firesc, într-o cerere de chemare în judecată. Aceasta este „cererea de chemare în judecată” la care se referă art. 532, al. 1: „Pensia de întreținere se datorează de la data cererii de chemare în judecată„. În al doilea rând, din moment ce obligația de întreținere se execută în mod imperativ în natură, conform art. 530, al. 1, iar executarea ei e posibilă în echivalent doar dacă în natură nu este respectată, conform alineatului 2, și din moment ce înlocuirea obligației în natură cu una în echivalent bănesc e posibilă numai pe calea unei cereri de chemare în judecată, nefiind de conceput sesizarea instanței de tutelă în alt mod, este evidentă concluzia că legiuitorul face referire la această cerere de chemare în judecată, și nu la alta (cea de divorț, bunăoară), atunci când stabilește prin art. 532, al. 1, că „Pensia de întreținere se datorează de la data cererii de chemare în judecată„. Prin urmare, pensia de întreținere, și nu întreținerea executabilă în natură, este în mod imperativ exigibilă de la data cererii de chemare în judecată în cadrul acțiunii de înlocuire a măsurii întreținerii în natură cu o pensie de întreținere. Rezultă că această regulă nu se aplică în mod imperativ, nefiind prevăzută de lege, pentru data altor cereri, cum ar fi cererea de divorț. Într-adevăr, prin hotărârea de divorț instanța este ținută de art. 530, al. 1, să pronunțe o soluție de executare a întreținerii în natură. În aceste condiții, instanța nu este nicidecum ținută de restricția stabilită de art. 532, al. 1, ea putând stabili exigibilitatea ei atât de la data introducerii cererii de divorț, cât și de la o dată anterioară sau posterioară, în funcție de situația de fapt și de probele aflate la dosar. În concluzie:

  • nu există, în concret, „întreținere” pur și simplu, ci fie întreținere în natură, fie întreținere în echivalent/pensie de întreținere;
  • regimul juridic al întreținerii în natură are atât elemente comune [6], cât și elemente semnificativ diferite față de regimul juridic al pensiei de întreținere;
  • art. 532, al. 1, C.civ., se aplică în mod expres pensiei de întreținere. Ea se datorează de la data cererii de chemare în judecată având ca obiect înlocuirea întreținerii în natură cu una în bani, și nu de la data cererii de chemare în judecată având alt obiect;
  • întreținerea în natură se datorează de la data hotărâtă de instanță în funcție de situația de fapt și de probele aflate la dosar, nefiind aplicabilă restricția imperativă prevăzută de art. 532, al. 1, C.civ. [7];

În ciuda acestor evidențe, s-a scris [8], bunăoară, că „Data de la care se datorează întreținerea este data cererii de chemare în judecată (art. 532, alin. 1 din noul Cod civil)„. Mai mult, se afirmă în continuare că „Data de la care se acordă pensia de întreținere este data pronunțării hotărârii judecătorești„. După ce trebuie precizat din capul locului că nu la orice „întreținere” face referire art. 532, al. 1, înainte amintit, ci în mod explicit la pensia de întreținere, după cum nici „cererea de chemare în judecată” nu este orice fel de cerere, conform argumentelor prezentate supra, urmează să observăm că între aserțiunea din ultimul citat și conținutul art. 532, al. 1, este dificil de stabilit o legătură. Redăm, cu titlu lămuritor, conținutul art. 532, al. 1: „Pensia de întreținere se datorează de la data cererii de chemare în judecată„.

Cu alt prilej [9] s-a observat că „Articolul 532 alin. 1 prevede că întreținerea se datorează de la data cererii de chemare în judecată […]„. Similar, s-a consemnat [10] că „data de la care se datorează întreținerea este data cererii de chemare în judecată prin care debitorul a fost pus în întârziere„. În aceeași ordine de idei, s-a considerat și că [11]întreținerea se acordă de la data cererii de chemare în judecată„. Desigur, în toate aceste luări de poziție autorii lor au subînțeles prin „întreținere” instituția pensiei de întreținere, însă această precizare trebuia în mod obligatoriu făcută, nu numai pentru că însuși legiuitorul, prin art. 532, al. 1, o face, ci și pentru că întreg subsistemul pensiei de întreținere, reglementat de art. 530-533 C.civ., nu este nicidecum, obligatoriu și automat, aplicabil și întreținerii în natură. „Data cererii de chemare în judecată” invocată în aceste texte, după cum am demonstrat, nu se referă la orice cerere de chemare în judecată, ci în mod strict la cea care are ca obiect înlocuirea întreținerii în natură cu una în bani.

3.3. Depinde aplicarea unei norme imperative de principiul disponibilității? Trebuie cerută în mod expres instanței executarea în natură? Are instanța dreptul să decidă executarea în echivalent dacă partea nu a solicitat executarea în natură?

Conform unei opinii de doctrină [12], „Sub imperiul interesului, părinții ce se doresc “rezidenți” formulează cereri de obligare a părintelui “nerezident” la plata unei pensii de întreținere în bani, neluând în seamă posibilitatea executării obligației de întreținere în natură. Din diverse motive, după cunoștința noastră, părinții “nerezidenți” nu reacționează la o asemenea cerere prin încercarea de a o paraliza, invocând regula executării în natură, ci își concentrează eforturile pe a diminua cuantumul pensiei de întreținere în bani. Trebuie arătat că, atâta timp cât părintele “nerezident” nu va invoca regula executării în natură, instanța nu va putea sa o invoce din oficiu. Instanța este sesizată numai cu o cerere de stabilire a pensiei de întreținere în bani (din partea parintelui “rezident”) și numai pe aceasta o va soluționa, ca un reflex normal bazat pe principiul disponibilității, în baza căruia instanța se poate pronunța doar asupra aspectelor ridicate în atenția sa de către părți„.

Această opinie ignoră, în opinia noastră, limitele principiului disponibilității. Una dintre limitele aplicării acestui principiu este impusă de respectarea unui alt principiu fundamental al procesului civil: principiul legalității. Acest principiu, reglementat de art.

7 C.proc.civ. [13], obligă instanța la respectarea și aplicarea legii în cauzele pe care le soluționează. În aplicarea principiului legalității prevăzut de art. 7, prin art. 22 C.proc.civ. se dispune după cum urmează: ” (1) Judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile„. Preeminența principiului legalității față de cel al disponibilității în procesul civil reiese nu doar din așezarea reglementării principiului legalității (art. 7) înaintea celei a principiului disponibilității (art. 9) în economia Codului de procedură civilă, ci și, mai important, din prevederile art. 124 din Constituție: „Justiția se înfăptuiește în numele legii„. Întorcându-ne la art. 7, al. 1, C.proc.civ., înainte citat, trebuie remarcat că regulile de drept care sunt aplicabile unui litigiu în care este implicată și chestiunea executării obligației de întreținere sunt cele prevăzute de art. 530 C.civ. A aplica direct alineatul 2 al acestui articol, fără să fie respectată condiția de aplicare prevăzută de acest alineat („Dacă obligația de întreținere nu se execută de bunăvoie, în natură […]”), înseamnă a nesocoti întâi norma imperativă din alineatul 1 („Obligația de întreținere se execută în natură […]”) și, consecutiv, a nesocoti condiția de aplicare a alineatului 2. Nici un text legal nu justifică o asemenea consecință a aplicării principiului disponibilității. Cu alte cuvinte, o normă legală imperativă (în speță, în principal, al. 1 din art. 530 C.civ.) nu poate fi eludată de instanță doar ca efect al simplei neglijențe a celui care ar fi interesat să o invoce și nu o invocă. Simetric, aceeași normă legală imperativă nu poate fi eludată de instanță nici ca efect al trucului procedural al invocării de către petent a unei norme subsidiare, care aranjează mai bine interesele petentului decât norma imperativă a cărei eludare se urmărește. Principiul disponibilității, aplicat în disprețul principiului legalității, ar conduce, astfel, la soluții de o frumoasă disponibilitate și de o perfectă ilegalitate[14].

În altă ordine de idei, oare instanța sesizată cu un petit de întreținere direct în echivalent chiar este ținută să îl și admită, în absența opoziției părții adverse, așa cum se susține în opinia anterior citată, în aplicarea principiului disponibilității? Este perfect adevărat că, așa cum se menționează în opinia amintită, „instanța se poate pronunța doar asupra aspectelor ridicate în atenția sa de către părți„. Însă pronunțarea instanței nu trebuie să fie neapărat afirmativă. Ea poate admite cereri, după cum le și poate respinge. Instanța aplică perfect principiul disponibilității dacă, sesizată cu un petit de întreținere în echivalent, îl respinge constatând nelegalitatea sa raportat la art. 530 al. 1 și 2 C.civ., dispunând întreținerea în natură, în temeiul reglementării imperative din alineatul 1 al aceluiași articol. Principiul disponibilității poate (și trebuie) să facă bună casă cu principiul legalității.

4. Soluții greșite de jurisprudență, în aplicarea art. 530 C.civ.

Dacă pozițiile de doctrină nu produc direct și imediat altceva decât efectul unor eventual interesante dezbateri în literatura de specialitate, cu totul altfel stau lucrurile cu pozițiile instanțelor de judecată, exprimate în hotărârile pe care le pronunță. Efectul acestora se produce direct și imediat în sfera de drepturi și obligații ale unor oameni, în speță justițiabilii, și orice eroare în interpretarea și aplicarea legii se face cu un preț patrimonial și/sau sufletesc plătit pe nedrept de aceștia. Din păcate, art. 93 C.fam. continuă să ultraactiveze într-un mod inedit, nu prin voința legiuitorului, ci prin soluțiile unor complete de judecată. Avem în vedere câteva soluții pronunțate de Judecătoria Timișoara, însă din analiza informațiilor în materie apărute pe Internet rezultă că există în țară și alte instanțe de judecată care continuă să aplice, involuntar, art. 93 C. fam. Dintre soluțiile înainte amintite, mă voi opri succint la una dintre ele, cu titlu de exemplu.

Astfel, printr-o Sentință pronunțată în luna ianuarie 2013, într-o cauză de divorț, Judecătoria Timișoara a decis, între altele, după cum urmează: „Obligă pârâtul … să plătească reclamantei …, pe seama minorei …, născută la data de …, o contribuție lunară de întreținere în cotă de 1/4 parte din venitul net realizat, începând cu data promovării acțiunii din dosar nr. și până la majoratul minorei sau alte dispoziții legale„. Cum noțiunea de „contribuție de întreținere” nu există în economia art. 529-534 C.civ., și cum instanța nu a folosit nici noțiunea de întreținere în natură, nici noțiunea de pensie de întreținere instituite de art. 530 C.civ. [15], soluția dată de Judecătorie a prilejuit introducerea unei cereri de lămurire a dispozitivului sentinței privind acest aspect al cauzei, în speranța unei raportări a instanței la dispozițiile art. 530, al. 1, C.civ., cu consecința stabilirii întreținerii în natură. Cererea de lămurire a Sentinței a fost respinsă, între altele și în baza următoarei motivări: „Din actele și lucrările dosarului se poate observa că nici prin cererile de chemare în judecată, nici pe parcursul administrării probatoriului și nici cu ocazia dezbaterilor în fond, părțile nu au solicitat executarea contribuției de întreținere în natură […]”. Instanța a considerat astfel, în mod criticabil, că aplicarea unei dispoziții legale imperative, în speță a art. 530, al. 1, C.civ., este condiționată de cererea părții interesate în acest sens, opinie care nesocotește principiul legalității în procesul civil, principiu preeminent principiului disponibilității, pentru argumentele prezentate supra. O altă chestiune cu impact asupra justițiabilului este data de la care Judecătoria a stabilit începerea executării întreținerii. Părțile au continuat să conviețuiască circa 8 luni în aceeași locuință după introducerea acțiunii, după care s-au separat, situație de fapt dovedită prin probatoriu. Stabilind ca dată a începerii executării întreținerii data introducerii acțiunii, instanța a dovedit că a interpretat și a aplicat greșit art. 532, al. 1, C.civ. Sub imperiul practicii generate de abrogatul Cod al familiei, instanța a interpretat greșit conținutul noțiunii de dată a cererii de chemare în judecată, prevăzută de acest text, neobservând că această reglementare vizează în mod expres și strict cazul special al cererii de chemare în judecată privind înlocuirea întreținerii în natură cu o pensie de întreținere, pentru argumentele prezentate supra, la pct. 3.2. Chit că această soluție face deja obiectul cenzurării în instanțele căilor de atac, ea a generat deja efecte juridice directe, imediate și nefaste pentru justițiabil, ca urmare a caracterului executoriu vremelnic al hotărârilor primei instanțe în materia obligațiilor de întreținere, în baza art. 278, pct. 3, C.proc.civ. Cuza, sub imperiul căruia a avut loc judecarea litigiului. Aceste efecte sunt următoarele:

  • urmare a popririi instituite pe conturile sale,  justițiabilului i se rețin sume de bani calculate de la data introducerii acțiunii, deși separarea în fapt a soților a avut loc cu 8 luni după această dată;
  • timp de mai multe luni, justițiabilul, care este salariat, suferă o diminuare semnificativă a veniturilor sale ca efect al popririi, el având de achitat nu doar cuantumul lunar stabilit de instanță, ci și o sumă în plus în vederea acoperirii celor 8 luni pentru care, în mod normal, nu ar fi trebuit să datoreze asemenea sume. În condițiile în care persoana este și debitor lunar al unei bănci pentru un credit contractat în vederea achiziționării apartamentului în care locuiește, suprasarcina pusă în seama sa de către instanță poate avea efecte dramatice în plan patrimonial și personal.

5. O doctrină mai atentă la art. 530 C.civ.

Ne face plăcere să observăm că există autori de doctrină care au consemnat cu atenție schimbarea radicală pe care art. 530 C.civ. o aduce în planul modalităților de executare a obligației de întreținere. Deschidem lista acestor autori, în ordine cronologică, cu Ioana Pădurariu [16], care remarcă: „[…] în raport de art. 93-94 C.fam., art. 529-534 NCC sunt inovatoare […]„. Într-o lucrare de referință [17], editată ulterior, Cristina Irimia precizează următoarele: „Spre deosebire de reglementarea Codului familiei […], Codul civil instituie executarea în natură ca principală modalitate de executare. […] Prin urmare, instanța de judecată nu va putea să stabilească încă de la început plata unei pensii de întreținere în bani, aceasta având doar caracter subsidiar […]„. Articolul lui Cătălin Oroviceanu, la care am făcut deja o referire supra, la pct. 3.3, nu se mulțumește să observe doar că „stabilirea unei pensii de întreținere în bani reprezintă o situație de excepție, care intervine numai atunci când nu se execută în natură, de bunăvoie, obligația de întreținere„, concluzie evidentă care rezultă din analiza art. 530 C.civ. Suplimentar, autorul simte nevoia să sublinieze că „Această situație este fundamental diferită față de cea existentă sub imperiul fostului Cod al familiei„. În contextul erorilor pe care le-am semnalat supra în materia interpretării și aplicării art. 530 C.civ., nu poate fi decât salutară opțiunea pentru sublinierea caracterului de schimbare fundamentală în materia modalităților de excutare a obligației de întreținere pe care îl poartă art. 530 C.civ. în raport cu reglementarea corespunzătoare abrogată din Codul familiei. În fine, încheiem prin a atrage atenția și asupra unui alt text de doctrină relevant în lămurirea interpretării corecte a art. 530 c.civ., semnat de Gabriela Cristina Frențiu [18]: „Ca atare, executarea în natură este regula, executarea prin echivalent constituie excepția […]. Problema se pune în legătură cu modalitatea de executare a întreținerii de celălalt părinte, la care nu se află copilul. Față de dispozițiile generale ale alin. 1 al normei analizate, credem că ambii părinți execută obligația în natură și numai în caz de refuz al acestei modalități de executare ori atunci când se dovedește că părintele obligat la prestarea  în natură a întreținerii nu asigură minorului cele necesare traiului, nu contribuie la cheltuielile de educare, învățătură, pregătire profesională […], întreținerea se va presta sub forma plății unei sume de bani”.

6. Instanțe mai atente la art. 530 C.civ.

Nu doar doctrina cunoaște poziționări corecte în raport cu acest text legal, ci și jurisprudența. De un timp este prezentă pe Internet o Sentință a Judecătoriei Sectorului 6 București, cu numărul 1594/21.02.2012, care, probabil, va face carieră în materie, pentru „îndrăzneala” de a fi dovedit că instanța emitentă a înțeles perfect nu doar că art. 530 C.civ. este radical diferit de art. 93 C.fam., ci și că el trebuie în mod imperativ aplicat. Astfel, la mai puțin de 5 luni de la intrarea în vigoare a actualului Cod civil, Judecătoria Sectorului 6 București decidea în privința obligației de întreținere astfel: „Stabilește în sarcina reclamantului și în favoarea copilului minor o obligație de întreținere lunară în natură, echivalent a 219,00 lei lunar de la data introducerii prezentei cereri. Stabilește în sarcina pârâtei și în favoarea copilului minor o obligație de întreținere lunară în natură, echivalent a 219,00 lei lunar de la data introducerii prezentei cereri„. O soluție în perfect acord cu schimbările legislative aduse de noul Cod civil. Cu privire la chestiunea obligației de întreținere, sentința a fost menținută atât în apel, cât și în recurs, conform soluțiilor publicate pe portalul instanțelor. Această soluție a Judecătoriei Sectorului 6 București ne prilejuiește și câteva observații cu privire la cuantificarea obligației de întreținere în natură.

7. Întreținerea în natură. Cât?

Sentința înainte citată oferă o soluție cât se poate de corectă și de întemeiată legal nu doar cu privire la modalitatea de executare a întreținerii, cât și cu privire la cuantumul acesteia. Într-adevăr, a stabili executarea lunară în natură în „echivalent a X lei” este soluția care respectă în spirit și literă atât art. 529, referitor la cuantumul întreținerii, cât și art. 530, referitor la modalitatea de executare. Se mai pune doar problema controlului pe care creditorul obligației, în speță minorul prin părintele său rezident, îl poate exercita asupra respectării obligației stabilite de instanță. Corelativ, problema se pune și din punctul de vedere al debitorului, care poate fi ținut, într-un litigiu deschis în baza art. 530, al. 2, C.civ., să probeze că și-a respectat această obligație. S-a observat deja că „este recomandabil ca fiecare părinte să-și asigure suficiente mijloace de probă, pentru a-și demonstra buna-credință, chiar dacă asemenea mijloace de probă ar friza uneori ridicolul și nu ar fi compatibile cu o bună cooperare între părinți” [19]. Considerăm că mai degrabă neobișnuită decât ridicolă poate fi pentru părintele debitor formarea reflexului de a păstra bonurile de casă (care oricum se emit și se înmânează cumpărătorului) primite cu ocazia achiziționării bunurilor pentru minor. În același context, este de observat o scăpare a legiuitorului, deja remarcată în literatura de specialitate [20]: „Potrivit art. 531 alin. 2, pensia de întreținere stabilită într-o sumă fixă se indexează trimestrial, în funcție de rata inflației. În temeiul acestui text, interpretat per a contrario, nu poate fi indexată obligația de întreținere care se execută în natură, conform art. 530 alin 1 din actualul Cod civil, și nici cea stabilită anticipat sub forma unei sume globale, în condițiile art. 533 din același Cod„. Autorul are dreptate și când constată că nu doar inflația, ci și deflația [21] ar fi trebuit să constituie un motiv de modificare de drept a cuantumului pensiei de întreținere. Nu putem, însă, să fim de acord cu ideea potrivit căreia „în cazul în care întreținerea este prestată în natură, faptic este imposibilă indexarea ei” [22]. Soluția Judecătoriei Sectorului 6 București, anterior prezentată, stabilește o modalitate ingenioasă și necesară de raportare a întreținerii în natură la o sumă concretă de bani [23]. În aceste condiții, întreținerea în natură devine perfect indexabilă, însă cu rezerva pe care scăparea legiuitorului, înainte menționată, o creează. La soluția înainte citată a Judecătoriei Sectorului 6, menținută așa cum am arătat atât în apel cât și în recurs, sunt în mod imperativ de adăugat considerațiile Gabrielei Cristina Frențiu [24], care întăresc opțiunea Judecătoriei Sectorului 6: „6. În situația în care întreținerea, care, evident, se va stabili la o anumită sumă de bani, se va executa în natură, copilul va beneficia, în limita sumei alocate, de cele necesare traiului […], de plata cheltuielilor cu educația, învățătura, pregătirea sa profesională. 7. Întreținerea, ca obligație concretă, se va stabili întotdeauna în limita unei anumite sume de bani, însă executarea acesteia, ca modalitate de îndeplinire a obligației, va avea loc în natură sau prin plata unei sume de bani, după distincțiile prevăzute de alin 1 și 2 ale normei analizate [25]„. Calitatea de magistrat a distinsei autoare ne dă speranța că art. 530 C.civ. va ajunge (în cele din urmă) să fie corect interpretat și aplicat, în mod generalizat, exact unde este nevoie mai mult: în instanțele de judecată.

8. Concluzii

Noul Cod civil a schimbat semnificativ sistemul instituțiilor juridice pe care le-am învățat în facultățile noastre de drept, pe care ne-am bazat în demersurile noastre profesionale de-a lungul anilor de până în 2011 și pe care le credeam instaurate ca atare pe veci. Avem în vedere, cu titlu de exemplu, instituția nulității relative și absolute, a prescripției extinctive, a drepturilor tabulare, a dreptului comercial. Dacă recunoaștem acestor instituții schimbările radicale de regim juridic față de vechile reglementări, nu există absolut niciun motiv să nu observăm aceleași răsturnări de regim juridic și la reglementările din Dreptul familiei. A trata toate aceste reglementări cu gândul întârziat în abrogatul Cod al familiei și în doctrina și practica judiciară subsumate acestuia [26] este cumva similar cu ce se întâmplă încă la aproape 10 ani de la publicarea Legii denominării monedei naționale. Există încă persoane care văd scris pe o bancnotă 10 lei și citesc 100.000. O sută de mii de amintiri.


[1] N.Popa – Teoria generală a dreptului, All Beck, 2002, pag. 156

[2] ibidem, pag. 157

[3] M. Banciu, A.A. Banciu – Dreptul familiei conform noului Cod civil, Hamangiu, 2012, pag. 190

[4] C.C. Hageanu – Dreptul familiei și actele de stare civilă, Hamangiu, 2012

[5] B. Ionescu – Exercitarea autorității părintești după divorț, UJ, pag. 114 – un volum, de altfel, admirabil din punctul de vedere al argumentelor prezentate în sprijinul găzduirii egalitare a minorilor după divorțul părinților

[6] cum ar fi cuantumul întreținerii, prevăzut de art. 529 C.civ.

[7] Într-un exemplu, într-o acțiune de divorț, dacă întreținerea în natură, obligatorie conform art. 530, al. 1, s-ar supune regimului juridic al pensiei de întreținere, atunci data de la care s-ar datora ar fi data introducerii cererii de divorț. În situațiile în care părțile continuă și după introducerea acțiunii să conviețuiască un timp în aceeași locuință alături de minor/minori, după care unul dintre soți părăsește locuința comună, ar fi injust ca obligația de întreținere față de minor/minori a soțului nerezidențial să fie datorată de la introducerea acțiunii, și nu, într-o soluție mai firească, de la data părăsirii locuinței comune.  Prin urmare, trebuie subliniat încă o dată că „cererea de chemare în judecată” prevăzută de art. 532, al. 1, C.civ., nu este orice cerere de chemare în judecată, ci doar cererea întemeiată pe art. 530, al. 2, C.civ., prin care se solicită înlocuirea întreținerii în natură cu întreținerea în echivalent.

[8] Academia Română, Institutul de Cercetări Juridice – Noul Cod Civil, studii și comentarii, UJ, pag. 895

[9] C.C. Hageanu – Dreptul familiei și actele de stare civilă, Hamangiu, 2012, pag. 311

[10] L. C. Voiculescu – Dreptul familiei, note de curs și manual de seminar, Hamangiu, 2012, pag. 234

[11] M. Banciu, A.A. Banciu – Dreptul familiei conform noului Cod civil, Hamangiu, 2012, pag. 186

[12] C.Oroviceanu – Executarea în natură a obligației de întreținere, http://www.blog.decalex.ro/avocat-civil-executarea-in-natura-a-obligatiei-de-intretinere/

[13] dar și de art. 124, al. 1 și 3 din Constituție

[14] Nu sunt greu de imaginat ravagiile pe care principiul disponibilității le-ar face în absența cenzurii principiului legalității. Să ne imaginăm cum ar fi ca instanța de judecată să nu respecte o dispoziție din Constituție numai pentru că partea nu a înțeles să o invoce. Sau cum ar fi ca o cerere de divorț a unui primar să fie judecată de instanța de contencios administrativ, numai pentru că soția pârâtă nu a angajat un avocat și nu s-a opus unei învestiri de instanță atât de trăsnite.

[15] Practic, instanța a decis numai cu privire la cuantumul întreținerii, prevăzut de art. 529 C.civ., nu și cu privire la modalitatea de executare a acesteia, prevăzută de art. 530 C.civ.

[16] în Noul Cod Civil – Note, corelații, explicații, C.H.Beck, 2011, pag. 169

[17] F.A.Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori) – Noul Cod civil, comentariu pe articole, C.H.Beck, 2012, pag. 573

[18] în Noul Cod civil – comentarii, doctrină și jurisprudență, Hamangiu, 2012, pag. 776

[19] C.Oroviceanu, ibidem

[20] Teodor Bodoașcă – Aspecte critice privind obligația legală de întreținere în reglementarea Codului Civil, revista Dreptul, nr. 4/2012, pag. 17

[21] ibidem, pag. 18

[22] ibidem, pag. 17

[23] Am adăuga că această raportare este și singura soluție legală posibilă, pentru că numai așa se poate da eficiență art. 529 C.civ., referitor la cuantumul întreținerii, în materia întreținerii în natură. Dacă instanța nu ar lega întreținerea în natură de o sumă concretă de bani, atunci art. 529, care reglementează ORICE obligație de întreținere, și nu doar pensia de întreținere, ar fi nesocotit.

[24] în Noul Cod civil – comentarii, doctrină și jurisprudență, Hamangiu, 2012, pag. 776

[25] este vorba despre art. 530 C.civ.

[26] perfect aplicabile, de altfel, unora dintre reglementările actualului Cod civil


Articolul a apărut în numărul 8/2013 al revistei Curierul Judiciar.

Cuprinsul numărului 8/2013 al revistei Curierul Judiciar se găsește aici: www.beckshop.ro

Lăsați un comentariu