Intenții de reglementare fiscală în unele acte ale U.N.B.R.

Curierul fiscalStatutul profesiei de avocat conţine, în mod neaşteptat, câteva dispoziţii de drept fiscal. Aceste dispoziţii creează nedumeriri legitime cu privire la temeiul lor legal şi la eficienţa lor juridică. Este, oare, de domeniul unui statut al unei profesii reglementarea unor cauze de deductibilitate fiscală?

Prin art. 226, al. 4, teza a II-a, Statutul profesiei de avocat dispune următoarele: „Cheltuielile cu recuperarea capacităţii de muncă efectuate de avocat includ, nelimitativ, costurile transportului, cazării, meselor, tratamentului de refacere etc. Toate aceste cheltuieli sunt necesare pentru exercitarea corespunzătoare a profesiei şi sunt deductibile în condiţiile legii.

Ceva mai încolo, prin art. 231, al. 6, teza a II-a, acelaşi statut prevede astfel: „Primele de asigurare profesională achitate de avocat sau de formele de exercitare a profesiei reprezintă cheltuieli profesionale obligatorii, legal datorate, integral deductibile pentru anul fiscal în curs, în condiţiile legii.” Sublinierile ne aparţin.

Problema reglementării în materie fiscală pe calea unui statut

Prezenţa reglementărilor de drept fiscal anterior citate în cuprinsul statutului unei profesii, oricare ar fi profesia respectivă, contravine regulii stabilite de art. 139, al. 1, din Constituţie: “Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege”. Din interpretarea extensivă a acestui text constituţional rezultă că şi deductibilităţile se stabilesc tot prin lege, din moment ce şi acestea produc efecte directe în cuantumul veniturilor la bugetul de stat. Din acest motiv, reglementarea unor deductibilităţi fiscale pe calea Statutului profesiei de avocat este neconstituţională. Este de observat că suntem în prezenţa a două tipuri de neconstituţionalitate. Întâi, una comună ambelor reglementări statutare citate şi oarecum inedită în peisajul jurisprudenţial constituţional. Este vorba despre o neconstituţionalitate de formă şi nu de fond. Într-adevăr, ceea ce este evident la o primă analiză a textelor pe care le criticăm este neadecvarea lor normativă. În loc să fie prezente în conţinutul unei legi, aşa cum cere imperativ Constituţia României, ele se găsesc în conţinutul statutului unei profesii. Al doilea tip de neconstituţionalitate este unul de fond şi vizează doar reglementarea statutară din art. 226 antecitat [1]. Motivul de neconstituţionalitate pe fond al acestui articol este de găsit în art. 16, al. 1, din Constituţie: “Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.” Or, art. 226, al. 4, teza a II-a, din Statutul profesiei de avocat, intenţionează [2] să instituie în beneficiul avocaţilor deductibilităţi de care celelalte profesii liberale nu au parte. Dacă o asemenea reglementare ar avea forţa juridică dată de o lege, ceea ce nu este cazul în speţă, ea ar fi vădit discriminatorie. Discriminarea s-ar raporta atât la art. 16, al. 1, din Constituţie, înainte amintit, cât şi la art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitor la dreptul la nediscriminare, via art. 20 din Constituţie [3].

Articolul integral poate fi citit în nr. 3/2012 al Revistei Curierul fiscal.

Un extras mai amplu din acest articol este găzduit aici: www.curierulfiscal.ro

Curprinsul nr. 3/2012 al revistei curierul fiscal este acesta: www.curierulfiscal.ro


[1] Celuilalt text analizat, art. 231, al. 6, teza a II-a, nu i se poate aduce pe fond un reproş de neconstituţionalitate. În plus, reglementarea pe care o conţine se regăseşte deja în art. 48, al. 4, lit. d, pct. 3, din Codul fiscal.

[2] Doar intenţionează, pentru că, dată fiind neconstituţionalitatea prezenţei unui asemenea tip de dispoziţie într-un statut, precum şi dat fiind faptul că statutul unei profesii nu este opozabil decât membrilor acelei profesii, norma respectivă este lipsită de efecte juridice.

[3](1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturileşi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universalăa DrepturilorOmului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”

Lăsați un comentariu