Intenții de reglementare fiscală în unele acte ale U.N.B.R.

Curierul fiscal

Statutul profesiei de avocat conține, în mod neașteptat, câteva dispoziții de drept fiscal. Aceste dispoziții creează nedumeriri legitime cu privire la temeiul lor legal și la eficiența lor juridică. Este, oare, de domeniul unui statut al unei profesii reglementarea unor cauze de deductibilitate fiscală?

Prin art. 226, al. 4, teza a II-a, Statutul profesiei de avocat dispune următoarele: „Cheltuielile cu recuperarea capacității de muncă efectuate de avocat includ, nelimitativ, costurile transportului, cazării, meselor, tratamentului de refacere etc. Toate aceste cheltuieli sunt necesare pentru exercitarea corespunzătoare a profesiei şi sunt deductibile în condițiile legii.

Ceva mai încolo, prin art. 231, al. 6, teza a II-a, același statut prevede astfel: „Primele de asigurare profesională achitate de avocat sau de formele de exercitare a profesiei reprezintă cheltuieli profesionale obligatorii, legal datorate, integral deductibile pentru anul fiscal în curs, în condițiile legii.” Sublinierile ne aparțin.

Problema reglementării în materie fiscală pe calea unui statut

Prezența reglementărilor de drept fiscal anterior citate în cuprinsul statutului unei profesii, oricare ar fi profesia respectivă, contravine regulii stabilite de art. 139, al. 1, din Constituție: “Impozitele, taxele și orice alte venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege”. Din interpretarea extensivă a acestui text constituțional rezultă că și deductibilitățile se stabilesc tot prin lege, din moment ce și acestea produc efecte directe în cuantumul veniturilor la bugetul de stat. Din acest motiv, reglementarea unor deductibilități fiscale pe calea Statutului profesiei de avocat este neconstituțională. Este de observat că suntem în prezența a două tipuri de neconstituționalitate. Întâi, una comună ambelor reglementări statutare citate şi oarecum inedită în peisajul jurisprudențial constituțional. Este vorba despre o neconstituționalitate de formă şi nu de fond. Într-adevăr, ceea ce este evident la o primă analiză a textelor pe care le criticăm este neadecvarea lor normativă. În loc să fie prezente în conținutul unei legi, așa cum cere imperativ Constituția României, ele se găsesc în conținutul statutului unei profesii. Al doilea tip de neconstituționalitate este unul de fond şi vizează doar reglementarea statutară din art. 226 antecitat [1]. Motivul de neconstituționalitate pe fond al acestui articol este de găsit în art. 16, al. 1, din Constituție: “Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.” Or, art. 226, al. 4, teza a II-a, din Statutul profesiei de avocat, intenționează [2] să instituie în beneficiul avocaților deductibilități de care celelalte profesii liberale nu au parte. Dacă o asemenea reglementare ar avea forța juridică dată de o lege, ceea ce nu este cazul în speță, ea ar fi vădit discriminatorie. Discriminarea s-ar raporta atât la art. 16, al. 1, din Constituție, înainte amintit, cât şi la art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitor la dreptul la nediscriminare, via art. 20 din Constituție [3].

Articolul integral poate fi citit în nr. 3/2012 al Revistei Curierul fiscal.

Un extras mai amplu din acest articol este găzduit aici: www.curierulfiscal.ro

Cuprinsul nr. 3/2012 al revistei curierul fiscal este acesta: www.curierulfiscal.ro


[1] Celuilalt text analizat, art. 231, al. 6, teza a II-a, nu i se poate aduce pe fond un reproș de neconstituționalitate. În plus, reglementarea pe care o conține se regăsește deja în art. 48, al. 4, lit. d, pct. 3, din Codul fiscal.

[2] Doar intenționează, pentru că, dată fiind neconstituționalitatea prezenței unui asemenea tip de dispoziție într-un statut, precum şi dat fiind faptul că statutul unei profesii nu este opozabil decât membrilor acelei profesii, norma respectivă este lipsită de efecte juridice.

[3](1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright © 2012-2019 Avocat Secosan