A.N.A.F. Abuz de putere. Actele funcționarului fiscal vs. Actele procurorului

Articolul a apărut în nr. 9/2018 al revistei Curierul Judiciar.

O decizie recentă pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, într-un litigiu în care au fost anulate acte administrative fiscale emise de ANAF după o inspecție fiscală la un cabinet de avocat, ne deschide oportunitatea de a observa jurisprudența instanțelor naționale în cauze similare, și de a analiza imperativul unor schimbări radicale în statutul funcționarului fiscal cu drept de inspecție și control. Actele inspectorului fiscal au același potențial de risc pentru drepturile fundamentale ale omului ca și actele procurorului. Cenzura instanței de judecată trebuie să intervină în actele funcționarului fiscal la fel de frecvent pe cât intervine în actele procurorilor.

I. Decizia nr. 3313/2017 a Curții de Apel Alba-Iulia, in extras^[1]

„Prin sentința nr. (…) pronunțată de Tribunalul Alba, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal și de insolvență, a fost admisă cererea formulată de reclamantul C.I.A. – B.G.C., în contradictoriu cu pârâta A.J.F.P.A. , ANAF – D.G.R. F.P.B. și, în consecință, s-a dispus anularea Raportului de Inspecție Fiscală nr. (…), a Deciziei de impunere nr. (…) și a Deciziei nr. (…) privind soluționarea contestației administrative, toate emise de pârâte, cu obligarea acestora la plata în favoarea reclamantului a sumei de 50 lei cu titlu cheltuieli de judecată, reprezentând taxă timbru judiciar.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în esență, că în urma Raportului de inspecție fiscală nr. (…) întocmit de pârâtă a fost emisă Decizia de impunere nr. (…) prin care s-au stabilit în sarcina reclamantului obligații suplimentare de plată în cuantum total de 12.238 lei reprezentând diferențe de impozit pe venitul net anual și accesoriile aferente, reținându-se că, în perioada 01.01.2012 – 31.12.2014, a încheiat în calitate de titular C.I.A.-B.G.C. un număr de (…) contracte de asistență juridică cu un onorariu de 10 lei, astfel că organele de inspecție fiscală au considerat că aceste documente prezentate precum și informațiile furnizate sunt nerelevante, incomplete, ceea ce a condus la estimarea valorii veniturilor pentru contractele mai sus indicate, realizându-se un calcul tip media aritmetică ce a fost stabilită ca și onorariu al contractelor de asistență juridică. (…)

Analizând sentința instanței de fond prin raportare la cadrul legal incident speței dedusă judecații, precum și prin prisma criticilor formulate împotriva acesteia, Curtea a constatat că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Preliminar, Curtea consideră necesar a evidenția particularitățile profesiei de avocat și ale contractului de asistență juridică, din perspectiva prevederilor conținute de Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat (în continuare Legea) și de Statutul profesiei de avocat adoptat prin Hotărârea nr. 64/2011 a Consiliului Uniunii Barourilor din România (în continuare Statutul^[2]), precum și a tratamentului fiscal aplicabil acestora, respectiv a prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal și art. 6 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Astfel, Curtea relevă că, potrivit prevederilor art. 122 alin. (1) lit. d) din Statut, contractul de asistență juridică trebuie să cuprindă în mod obligatoriu și onorariul, lipsa acestui element din conținutul contractului atrăgând, potrivit alin. (2) din cuprinsul aceleiași norme, nevalabilitatea contractului, dacă s-a produs o vătămare ce nu poate fi altfel înlăturată.

Conform prevederilor art. 31 alin. (1) din Lege și art. 127 alin. (1) din Statut, pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu și la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul clientului său.

Onorariile se stabilesc liber între avocat și client, în raport cu dificultatea, amploarea sau durata cazului și în toate situațiile vor fi prevăzute în contractul de asistență juridică ce urmează să fie încheiat în formă scrisă, după cum rezultă din prevederile art. 127 alin. (2) și art. 128 alin. (1) și (4) din Statut, iar unul dintre elementele determinante ale stabilirii cuantumului onorariilor este reprezentat de situația financiară a clientului, element enumerat la lit. h) din cuprinsul art. 127 alin. (3) din Statut.

Prin urmare, acesta este cadrul juridic specific în interiorul căruia organele de inspecție fiscală trebuiau să transpună practic, la situația de fapt rezultată din activitatea reclamantului în privința contractelor de asistență juridică în al căror cuprins cuantumul onorariului a fost identificat la suma simbolică de 10 lei, prevederile art. 11 alin. (1) C.fisc. (2003) referitoare la neluarea în considerare a unei tranzacții care nu are scop economic sau reîncadrarea formei unei tranzacții pentru reflectarea conținutului său economic, precum și prevederile art. 6 C.proc.fisc. (2003).

Ceea ce atribuie particularitate cauzei de față constă tocmai din specificul activității reclamantului care exercită o profesiune liberală.

Din această perspectivă, organul de inspecție fiscală ar fi trebuit să acorde importanță declarației contribuabilului reclamant potrivit căreia contractele în cauză sunt gratuite, iar indicarea unui onorariu simbolic în cuprinsul acestora se datorează tocmai îndeplinirii condițiilor de valabilitate ale contractelor în sensul prevederilor legale mai sus evocate în cuprinsul prezentei.

Deși dezvoltată de mulți ani în țări cu tradiție democratică, în unele dintre acestea existând și facilități fiscale pentru servicii pro bono, în România, munca de această natură, în domeniul juridic nu este reglementată, nefiind însă nici interzisă.

Serviciile juridice pro bono (din latinescul pro bono publico, adică pentru binele public), sau avocatura pro bono, se referă la asistența juridică oferită în mod gratuit de către avocați persoanelor vulnerabile, fără mijloace financiare sau care fac parte din grupuri marginalizate, fiind distincte de serviciile acordate în cadrul asistenței judiciare publice pentru care există un cadru de reglementare.

Prin urmare, nu există niciun impediment legal care să determine reclamantul să stabilească cuantumul onorariilor la o anumită valoare, de esența acestei operațiuni fiind libertatea negocierii între avocat și client, ținându-se seama de criteriile enumerate la art. 127 alin. (3) din Statut, printre care se numără și situația financiară a clientului asupra căreia numai avocatul este îndreptățit să facă aprecieri la momentul încheierii contractului de asistență juridică.

Astfel, exercitarea în concret a dreptului de apreciere deținut de organului fiscal, în temeiul art. 6 din O.G. nr. 92/2003, a avut loc în speța de față cu depășirea limitelor prevăzute de lege, intrând astfel în sfera abuzului de putere, la baza acestuia nefiind avute în vedere toate împrejurările edificatoare în cauză, potrivit celor anterior reținute.

În plus, dreptul autorităților fiscale de a nu lua în considerare o tranzacție sau de a reîncadra forma unei tranzacții/activități pentru a reflecta conținutul său economic, a fost exercitat abuziv, cu nesocotirea specificității activității desfășurate de reclamant.

Aceste principii nu pot fi aplicate unitar, pentru orice fel de activitate supusă regimului fiscal al impozitării, ci trebuie făcute circumstanțiat, după cum în mod judicios a reținut și instanța de fond.

Avocatul are dreptul la onorariu, drept care în anumite situații poate rămâne nevalorificat, astfel că perceperea acestuia nu poate constitui întotdeauna o obligație prin raportare la legea fiscală.

Prin urmare, stabilirea bazei de impunere prin estimare de către organul fiscal, în condițiile art. 67 din O.G. nr. 92/2003, respectiv prin stabilirea unei medii aritmetice a veniturilor încasate în anii fiscali anteriori celor supuși verificărilor, se dovedește a fi o operațiune nejustificată, fiind total lipsită de criterii obiective având în vedere particularitățile contextului factual”.

II. Premisele legale ale abuzului din speță

Abuzul de putere constatat definitiv de instanța de judecată în speța analizată are la bază un abuz de drept. Ca orice abuz de drept, și cel în cauză s-a sprijinit pe câteva texte legale, pe care le-a deturnat de la scopul pentru care au fost edictate. Este vorba despre art. 6 C.proc.fisc. (2003) – privind dreptul de apreciere al organului fiscal, art. 11 alin. (1) C.fisc. (2003) – privind dreptul organului fiscal de recalificare a unei tranzacții, art. 67 C.proc.fisc. (2003) (în forma de la data judecății) – privind dreptul organului fiscal la stabilirea prin estimare a bazei de impunere. Voi cita doar acest din urmă text legal, pentru că este cel mai relevant în speță:

„Stabilirea prin estimare a bazei de impunere

(1) Organul fiscal stabilește baza de impunere și obligația fiscală de plată aferentă, prin estimarea rezonabilă a bazei de impunere, folosind orice probă și mijloc de probă prevăzute de lege, ori de câte ori acesta nu poate determina situația fiscală corectă.
(2) Stabilirea prin estimare a bazei de impunere se efectuează în situații cum ar fi:

în situația prevăzută la art. 83 alin. (4);
în situațiile în care organele de inspecție fiscală constată că evidențele contabile sau fiscale ori declarațiile fiscale sau documentele și informațiile prezentate în cursul inspecției fiscale sunt incorecte, incomplete, precum și în situația în care acestea nu există sau nu sunt puse la dispoziția organelor de inspecție fiscală.

(3) În situațiile în care, potrivit legii, organele fiscale sunt îndreptățite să stabilească prin estimare bazele de impunere, acestea identifică acele elemente care sunt cele mai apropiate situației de fapt fiscale.
(4) În scopul stabilirii prin estimare a bazei de impunere, organele fiscale pot folosi metode de stabilire prin estimare a bazelor de impunere, aprobate prin ordin al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală.
(4¹) În situația în care contribuabilii prevăzuți la art. 29621 alin. (1) lit. a)-e) din Codul fiscal nu depun declarația privind venitul asigurat la sistemul public de pensii, organul fiscal stabilește prin estimare baza lunară de calcul a contribuției de asigurări sociale la nivelul minim prevăzut la art. 29622 alin. (1) din Codul fiscal. Dispozițiile art. 83 alin. (4) sunt aplicabile în mod corespunzător.
(5) Cuantumul obligațiilor fiscale rezultate din aplicarea prevederilor prezentului articol sunt stabilite sub rezerva verificării ulterioare, cu excepția celor stabilite în cadrul unei inspecții fiscale”.

Cu această reglementare se coroborează automat Ordinul nr. 3389/2011 al președintelui ANAF privind stabilirea prin estimare a bazei de impunere. Prin acest ordin sunt detaliate modalitățile de estimare pe care autoritățile fiscale le pot folosi pentru a modifica baza de impunere a contribuabilului supus controlului. Acesta este contextul legislativ care, a considerat ANAF în speța analizată, permite autorităților fiscale să facă în cazul unui avocat media aritmetică a onorariilor din contractele sale de asistență juridică și să decidă că această medie este onorariul estimat pentru contractele sale pro bono pentru care a prevăzut onorariul formal de 10 lei.

III. Scurt excurs în jurisprudența privind dreptul de estimare al ANAF

ANAF s-a confruntat cu numeroase litigii în fața instanțelor de contencios administrativ în chestiunea estimărilor bazei de impunere făcute de funcționarii săi. Spicuiesc câteva exemple^[3]:

⇒ Curtea de Apel Bacău, Decizia nr. 2762/2015: În cazul unei spălătorii auto, inspectorii fiscali au verificat consumul de apă al punctului de lucru supus controlului și au împărțit acest consum la cantitatea medie necesară spălării exterioare a unui autoturism, cantitate care rezulta din autorizația emisă de Sistemul de Gospodărire a Apelor Bacău. Din calculul matematic a reieșit că ar fi fost spălate mai multe mașini decât numărul celor înregistrate în contabilitate. Calculul a condus la numărul estimat de spălări nedeclarate și la schimbarea bazei de impunere, cu suplimentarea TVA și a impozitului pe profit, plus penalitățile aferente. A fost aplicată și o amendă contravențională de 10.000 lei. În plângerea contravențională, ANAF a căzut pe fond în pretenții și procesul-verbal de contravenție a fost anulat. În contencios administrativ, prima instanță a dat câștig de cauză societății, iar instanța de recurs a casat sentința și a dat câștig de cauză ANAF. O soluție contradictorie față de soluția din plângerea contravențională, ambele având la bază aceeași stare de fapt (dar aceasta este o altă discuție!).

⇒ Curtea de Apel Alba-Iulia, Decizia nr. 1998/2015: În cazul unei tâmplării PVC, inspectorii fiscali au constatat un consum de materii prime nejustificat raportat la numărul de produse finite înregistrate în contabilitate. Preluând și alte date din contabilitate, ei au făcut un calcul al numărului de produse finite estimat că ar fi trebuit să rezulte din cantitatea respectivă de materii prime. De aici a rezultat o nouă bază impozabilă, cu un supliment de TVA, de impozit pe profit și pe dividende, plus penalități. În acțiunea în anularea actelor administrative emise cu acest prilej, societății i s-a admis acțiunea la prima instanță și i-a fost respinsă în recurs, după casarea sentinței.

⇒ Curtea de Apel Timișoara, Decizia nr. 5311/2015: În cazul unei societăți cu activitate agricolă, inspectorii fiscali au considerat că recolta de rapiță și de floarea-soarelui obținută de societate este mai mare decât cea declarată. Ei au comparat cifrele declarate de societate cu producția medie la hectar din județul Timiș din perioada respectivă și au înmulțit diferența de cantitate cu prețul mediu practicat de societate pentru vânzarea cantităților declarate, crescând astfel baza de impozitare. Atât Tribunalul Timiș, cât și Curtea de Apel Timișoara, au dat câștig de cauză Fiscului.

⇒ Curtea de Apel București, Sentința nr. 2018/2015: Tot o societate agricolă a fost reclamantă în contencios administrativ, în contradictoriu cu ANAF, care a apreciat, similar speței precedente, că recolta de porumb declarată de societate, fiind inferioară recoltei medii pe perioada respectivă raportate de Direcția Agricolă a Județului Călărași, trebuie să facă obiectul unei reevaluări, cu consecința măririi bazei de impozitare pe calea estimării permise de art. 67 C.proc.fisc. (2003). Curtea de Apel București a admis acțiunea în anulare a societății agricole, reținând dovezile prezentate de reclamantă, din care au reieșit factori obiectivi care au împiedicat obținerea unei recolte de porumb la parametri comparabili cu cifrele medii de la nivelul județului. Din păcate, anonimizarea textului sentinței împiedică identificarea dosarului respectiv pe site-ul I.C.C.J., pentru a afla soluția din recurs în această cauză.

⇒ Într-o cauză similară, Curtea de Apel Cluj, prin Decizia nr. 88/2016, a decis casarea sentinței (favorabilă ANAF) și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Cluj, în vederea administrării de probe suplimentare care să dovedească fără dubiu că estimarea recoltei societății reclamante de către ANAF s-a făcut în considerarea tuturor variabilelor de care depinde obținerea unei recolte.

⇒ Curtea de Apel Oradea, Decizia nr. 3432/2015: În cazul unei societăți cu activitate de desfacere a produselor agricole, inspectorii fiscali au constatat că peste 6000 de kilograme de cartofi au fost vândute la persoane fizice cu prețuri între 0,2 și 0,6 lei/kg, în timp ce prețul cartofilor în perioada respectivă în zona Oradea se situa în intervalul 0,9 – 1,8 lei/kg. Ca urmare, ei au recalculat pentru cantitatea de cartofi vândută încasările realizate, la un nivel mediu al prețului de pe piață, și au estimat astfel noua bază de impunere. Atât prima instanță, cât și cea de recurs, au menținut soluția ANAF.

⇒ Tribunalul Oradea, Decizia penală nr. 104/2013: Tribunalul Oradea a respins plângerea ANAF împotriva soluției procurorului de neîncepere a urmăririi penale împotriva administratorului unei societăți comerciale cu obiect de activitate constând în comerț cu material lemnos. În sarcina acestei persoane au fost reținute două infracțiuni de evaziune fiscală. Pentru una dintre ele, constând în neînregistrarea în contabilitate a unor încasări de 199.000 lei, a fost întocmit rechizitoriu și s-a dispus trimiterea în judecată. Pentru cealaltă, având la bază estimarea ANAF privind un prejudiciu de 204.000 lei, estimare realizată în temeiul art. 67 C.proc.fisc. (2003), s-a dispus neînceperea urmăririi penale, după ce s-a apreciat că nu există elementele constitutive ale infracțiunii, lipsind latura subiectivă a acesteia. ANAF a constatat că societatea în culpă a ridicat 300 de facturi fiscale și că peste 260 dintre acestea lipseau la data controlului fiscal. La facturile existente și operate de societate, ANAF a stabilit o medie pe factură de 5641 lei încasați. ANAF a înmulțit această medie cu numărul facturilor lipsă și a stabilit o nouă masă impozabilă, din care rezulta un impozit pe profit de 204.000 lei. Nu au fost reținute cheltuieli deductibile realizate în vederea obținerii venitului estimat, întrucât nu au fost prezentate documente contabile privind asemenea cheltuieli. Tribunalul Oradea a respins plângerea ANAF în considerarea următoarei motivații: „Or, în situația prezentă tocmai latura subiectivă nu poate fi atrasă unor calcule prin estimare care nu pot fi coroborate și cu alte date care să atragă într-un mod lipsit de orice dubiu săvârșirea infracțiunii, astfel că în mod corect procurorul a dispus prin rechizitoriu neînceperea urmăririi penale relativ la infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută și pedepsită de art. 9 lit. a) și b) din Legea nr. 241/2005 relativ la prejudiciul în sumă de 204.020,36 lei reprezentând impozitul pe profit estimat stabilit în baza art. 67 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală”.

Punând la socoteală și cauza care face obiectul prezentului articol, am adunat un total de 8 spețe generate de aplicarea de către ANAF a art. 67 C.proc.fisc. (2003) [art. 106 C.proc.fisc. (2015)]. În 4 dintre spețe instanțele au dat câștig de cauză contribuabilului, iar în alte 4 au fost menținute soluțiile ANAF. Nu susțin că proporția dintre cauzele în care au câștigat contribuabilii și cele în care a câștigat ANAF este de 50% – 50%, pentru că nu am făcut o analiză exhaustivă a jurisprudenței românești în materia art. 67 C.proc.fisc. (2003). Pot însă să susțin, parcurgând selectiv această jurisprudență, că numărul cauzelor pierdute de ANAF în această materie nu este deloc mic. Cu alte cuvinte, în multe situații ANAF a ajuns la popriri și sechestre, cu consecințe uneori fatale pentru activitatea societăților, precum și la plângeri penale pentru evaziune fiscală, în baza unor estimări abuzive și, nu ezit să o spun, prostești (cum e cazul analizat în prezentul articol), în temeiul textului legal în discuție. Că ANAF a greșit în 50%, sau în 40%, sau în 30% dintre situații, nu știm cu precizie. Constatăm însă că marja de eroare a ANAF în aceste practici este cu mult mai mare, printr-o comparație posibilă, decât marja de eroare din activitatea procurorilor.

IV. Erorile ANAF versus erorile Ministerului Public

Consiliul Superior al Magistraturii a stabilit drept criteriu de evaluare a activității profesionale a procurorilor numărul de achitări din dosarele pe care aceștia le trimit în judecată. Dacă ai achitări multe, ai lucrat, ca procuror, să o spunem pe șleau, prost. Acest criteriu de evaluare profesională îndeamnă un procuror să trimită în judecată, în principiu, numai acele dosare pentru care are certitudinea că sunt suficient de bine instrumentate ca să facă față controlului judecătoresc. Corelativ, criteriul respectiv reține procurorii în a decide trimiterea în judecată a dosarelor insuficient sau incorect instrumentate. Un criteriu similar nu există în evaluarea activității funcționarilor ANAF, și ar fi bine ca acest lucru să fie corectat cât mai curând posibil. Funcționarii ANAF nu sunt deloc afectați de numărul de dosare de contencios administrativ în care ANAF cade în pretenții, și nici de numărul de dosare penale în care, cum s-a întâmplat și în speța penală expusă supra, instanțele decid definitiv menținerea soluției procurorului de netrimitere în judecată pentru infracțiunile de evaziune fiscală documentate inițial de ANAF.

Drept rezultat, ultimul raport al Ministerului Justiției privind activitatea procurorilor, trimis Parlamentului României în anul 2016, indica un procent de achitări de 2% în dosarele trimise de procurori în judecată. Nu există un raport similar al Ministerului Finanțelor privind procentul de căderi în pretenții ale ANAF ca urmare a erorilor sau abuzurilor comise de funcționarii săi, și nici privind procentul de soluții definitive de netrimitere în judecată pentru infracțiunile documentate inițial de funcționarii ANAF. Există numai o bogată jurisprudență publicată pe Internet, care, numai în materia estimării bazei de impunere conform art. 67 C.proc.fisc. (2003), lasă cu ușurință să se întrevadă un procent de căderi în pretenții ale ANAF în fața instanțelor de contencios administrativ cu mult superior celor 2% din activitatea procurorilor. Nu știm cu certitudine dacă cifra de 70% avansată de unele voci^[4] este sau nu apropiată de realitate. Oricum, între 2 și 70% ANAF se plasează pe o poziție îngrijorătoare, care reclamă de urgență remedii legale.

V. Judecătorul de contestație fiscală, un remediu posibil

Contestația administrativă împotriva actelor administrative fiscale este o formalitate inutilă. Ea este soluționată exact de cine ar trebui mai puțin să fie soluționată, adică de emitentul actului: ANAF. Care o soluționează aproape invariabil prin respingere. Există opinii care sugerează necesitatea introducerii fie a unei forme de arbitraj în faza administrativă de contestație împotriva actelor administrative fiscale, fie chiar a instanței de judecată, la nivel de Curte de Apel^[5]. Un fel de procedură de filtru oarecum similară procedurii de cameră preliminară din procedura penală. Punerea sub control judecătoresc a activității funcționarilor ANAF, similar cu controlul judecătoresc exercitat asupra actelor procurorilor, este imperios necesară. ANAF are, în temeiul legii, puteri teribile, care, în multe situații, au făcut ravagii. Executările silite și măsurile asiguratorii luate de ANAF au asupra contribuabililor vizați de acestea efecte comparabile cu cele ale măsurilor luate de procurori în urmărirea penală. Sunt multe situațiile în care măsurile instituite de ANAF în baza unor acte administrative anulate ulterior de instanțele de contencios administrativ au condus la insolvența contribuabililor. După ce aceștia au obținut în justiție anularea actelor administrative fiscale ilegale, a fost prea târziu. Falimentul nu lasă loc de întors. În asemenea situații, statul român pierde enorm: pierde locuri de muncă și pierde contributori de cele mai diverse anverguri la bugetul de stat și la bugetul de asigurări sociale. Și, de multe ori, nu câștigă mai nimic: sumele imputate și executate silit de ANAF nu ajung să fie achitate niciodată, pentru că o societate falită, în principiu, nu-și poate satisface creditorii decât, în cel mai bun caz, parțial și, de multe ori, deloc. În aceste condiții, soluționarea contestațiilor de complete de judecată specializate ar putea stăvili semnificativ erorile și abuzurile din activitatea de inspecție și control fiscal și ar putea degreva instanțele de contencios administrativ de o parte dintre nesfârșitele litigii de natură fiscală. În fond, așa cum există judecători delegați pe lângă Oficiile Registrelor Comerțului, de ce nu ar exista și judecători delegați specializați în drept fiscal pe lângă direcțiile și administrațiile ANAF? În același timp, o instanță de judecată similară judecătorului de drepturi și libertăți din procedura penală ar putea analiza îndreptățirea măsurilor asiguratorii și de executare silită pe care ANAF le dispune odată cu emiterea titlurilor executorii și ar stăvili din elanul distructiv al unora dintre funcționarii acestei instituții.

VI. În loc de concluzii

Asigur asistența juridică a doi contribuabili insolvenți în două cauze gemene în care ANAF a scos de pe linie și a trimis fără nicio ezitare în insolvență două societăți comerciale mici care funcționau aproape nemțește, fără niciun incident fiscal în peste un deceniu de funcționare, cu o contribuție totală în taxe și impozite la bugetul de stat de peste un milion de euro. Motivul? Aplicarea fanatică a art. 92 lit. g) C.proc.fisc. (2015), care prevede declararea inactivității dacă durata deținerii spațiului în care figurează sediul unei societăți este expirată. O neglijență a asociaților, care au întârziat prelungirea formală a locațiunii pentru sediu (dar câte neglijențe nu pot fi numărate zilnic în activitatea ANAF?), combinată cu ignorarea totală de către ANAF a dovezii de prelungire ulterioară a locațiunii pentru sediu comunicată de Registrul Comerțului, după ce asociații, cu o întârziere de câteva luni, au rezolvat în sfârșit problema, au condus la un coșmar: debite fiscale cu penalizări, sechestre, popriri, insolvență, concedieri. Și privarea bugetului de stat (inclusiv al ANAF, deci) de o sursă constantă de venit. Când în 3 august ANAF primește de la Registrul Comerțului notificarea de prelungire a valabilității sediului, iar în 31 august nu ezită să facă comunicarea deciziei de inactivare, deși din 3 august temeiul inactivării nu mai exista, este greu să înțelegi de ce ANAF procedează așa. Același sentiment de stupoare trebuie să fi fost încercat și de colega sau colegul avocat reclamant în speța care a deschis și pe care a fost construit prezentul articol. O stupoare dublată de popriri, măsuri asiguratorii și, sper să mă înșel, de „obligatoria” plângere penală pentru evaziune fiscală. E prea mult. Inspectorii fiscali trebuie să împrumute de urgență din statutul procurorilor: prin cenzura judecătorească a actelor lor, nu numai la instanța de fond, și prin evaluarea activității profesionale în funcție de numărul de acte administrative fiscale menținute de instanțele de contencios administrativ. După care premierile lunare pot curge în liniște^[6], nimeni nu va mai avea ceva de obiectat la ele.

[1] Portal just.ro.
[2] M.Of. nr. 898 din 19.12.2011.
[3] Sintact.
[4] Cf. Gabriel Biriș (http://cursdeguvernare.ro/cu-fiscul-la-tribunal-problemele-si-solutiile-conflictului-tot-mai-dur-dintre-mediul-de-afaceri-si-anaf.html).
[5] Cf. Marius Bota, fost vicepreședinte al Comisiei de buget – finanțe din Senatul României, ibidem.
[6] A se vedea recenta O.U.G. nr. 116/2017 prin care se stabilesc sursele de finanțare a fondului de premii pentru personalul ANAF.

––––––––––––

Avocat Secoșan Ferdinand – Baroul Timiș
Articolul a apărut în nr. 9/2018 al revistei Curierul Judiciar.